Cărţi şi biserici

Ţara cu câteva autostrăzi, 40.000 de biserici, 400 de spitale şi vreo 250 de librării, mai puţine ca în Oslo (capitala Norvegiei, în jur 500.000 de locuitori). 41% sunt analfabeţi funţionali, cel mai mare procentaj din Europa şi paradoxal este faptul că noi avem cele mai mici preţuri la cărţi din Europa, dar 4 din 10 români citesc, şi cei care citesc o fac mai mult pentru a urmări cuvintele pe rând, fără să înţeleagă ce citesc. Anual, un român cheltuieşte în medie 4 euro pe cărţi. Cam un pachet de ţigări şi o cafea la terasă…

Şi ce se vinde online? Păi ăştia de la elefant.ro au făcut un top, iar cele mai vândute cărţi sunt volumele lui Irina Binder (Fluturi şi Insomnii), iar din străinătate avem „Hoţul de cărţi” a lui Markus Zusak şi „50 shades of Grey”. Astea toate sunt junk…

Despre preţul cărţilor. În cartea lui George Orwell „Cărţi şi ţigări”, autorul face o bună analiză asupra cheltuielilor pe cărţi. Ca şi la noi, un pachet de ţigări echivalează cu o carte. Cam aşa e media la noi: 15 lei/cartea, 15 lei/pachetul de ţigări. Te gândeşti acuma „Moamăăă da’ uite, în loc să fumezi un pachet la zi, mai bine îţi iei o carte pe zi şi ieşi mult mai câştigat”. Stai calm, că mai fain e să citeşti o carte şi mai iei câte o pauză de ţigară ca să îţi intre bine informaţia pe care ai cules-o. Amândouă merg mână-n-mână 🙂

Mai puţine librării, mai puţin oameni care citesc, mai multe biserici şi mai mulţi bani invesiţi pe aceea branşă. În Vest sunt mai multe librării decât biserici, şi Vestul e dominat de progresism şi democraţie. Asta e o ecuaţie simplă care ar trebui să bată la ochi.

Cum putem noi, ca naţiune, să progresăm? Investim mult în cultură şi educaţie, e greu? Thomas Jefferson, unul din părinţii fondatori al SUA, a spus că „nu putem să introducem o lege nouă, o ordonanţă nouă sau un act oficial guvernamental dacă cei care ne-au ales nu înţeleg ceea ce scrie acolo”. Cum poate să existe o democraţie într-o ţară în care „puterea poporului” e analfabetă şi nu înţelege bunul mers al politicii? Aşa că SUA, pe cât de repede s-a format, pe atât de repede s-a şi culturalizat, şi în nici 150 de ani a devenit super-putere mondială. Să nu mai vorbesc de primele crâmpeie de iluminism din Europa, începute în Franţa şi care au dat startul unui progres fără sfârşit al Occidentului. Hârtia preluată de la chinezi, aceştia considerând-o un monopol al împăratului, ca atare nu orice om de rând putea fi informat, a fost folosită chiar într-un scop opus de Occident. Odată cu naşterea tiparului şi folosirea ei cu hârtia în secolul XV, a urmat un proces de culturalizare extrem de vast în Vestul Europei. 200 de milioane de cărţi au fost tipărite la o populaţie de aprox. 50 de milioane. Protestanţii au început să se revolte asupra autorităţii Bisericii şi au considerat că omul poate face legătura cu Dumnezeu şi fără preot, aşa că a fost nevoie să se culturalizeze masele pentru a citi Biblia.

Culturalizarea maselor a luat amploare, au apărut primele societăţi deschise (Belgia, Polonia etc.). Europenii au înţeles în sfârşit că o societate deschisă este extrem de benefică pentru bunul mers al societăţii.

Ion Vianu, fiul marelui om de litere Tudor Vianu, a acordat un interviu extrem de interesant.

În concluzie, cum revenim la educația acestui popor?
Cu răbdare și cu sacrificiu, ca să îți răspund biblic. Educația trebuie să fie prioritatea tuturor guvernelor din România. Dacă nu, România dispare ca națiune europeană.

Și unde ne ducem? Ce vom fi?
Nu știu unde ne ducem, poate în Asia Centrală, ca satelit al Kazahstanului, poate rămânem doar istorie – amintiri.”

 

De ce ar trebui să existe nişte limite ale opiniei?

Acum 2000 de ani, Democrit a venit pentru prima dată cu o teorie a atomismului, afirmând că lumea este formată din mici punctuleţe, atât de mici că nu pot fi văzute de ochiul uman. În  Mahābhārata, există o altă teorie a atomismului, asemănătoare cu cea a lui Democrit. Mai târziu, Ptolemeu, un filosof cu viziuni pseudoştiinţifice, un geocentrist, astrolog – el fiind cel care a inventat ideea că poziţia planetelor îţi poate influenţa viaţa şi a fost foarte apropiat de împărat, oferindu-i un statut privilegiat, ca atare Democrit era la umbra lui şi lucrările sale au fost ignorate. Ba mai mult, Ptolemeu a prins o ură  pe ceea ce a scris Democrit şi i-a ars vreo 75 de lucrări ştiinţifice, considerându-l un fel de eretic, pe motiv că viziunile sale sunt greşite şi ieşite din comun, inexplicabile. Desigur, toată lumea i-a dat dreptate lui Ptolemeu, iar perspectivele sale pseudoştiinţifice au dăinuit până în Evul Mediu, imputând o viziune îngustă a Occidentului asupra Universului.

În ziua de azi, orice plod învaţă la şcoală că lumea e formată din atomi, particule extrem de mici, indivizibile, care în funcţie de valenţă, număr de protoni, neutroni etc. formează elementele din natură şi implicit materia. Datorită lui şi a viitorilor oameni de ştiinţă precum J.J Thompson (de altu’ nu mai îmi amintesc) care au contribuit la elaborarea acestui truism în ziua de azi, avem posibilitatea să înţelegem cum funcţionează lumea microscopică, cea care stă la baza lumii noastre. Totuşi, într-o eră cu informaţia la buzunar, tot se găseşte un procent de 40-50% care nu crede în aşa ceva, sau nu vrea să creadă pentru că este peste limita lor de înţelegere, iar dacă ei nu înţeleg, din start nu este real.

Acum 500 de ani, Giordano Bruno a avut o viziune într-un vis legat de Univers. A visat că zbura la nesfârşit printre stele şi vedea alte lumi ca ale noastre, ca mai apoi să afirme în public că Universul este infinit (nu e infinit, dar la cât de mare e îţi oferă impresia asta) şi că există alte lumi ca ale noastre, încercând să răstoarne teoria geocentrică impusă de Biserica Catolică pe motiv că „Dumnezeu e prea puternic şi înţelept ca să creeze o lume atât de îngustă”. Biserica i-a pus eticheta de eretic şi l-a ars pe rug. Pentru ei, lumea materială nu se întindea mai departe decât versetele din Biblie şi ochii lor, la fel şi societatea de la acea vreme, fiind peste nivelul lor de înţelegere şi se simţeau „ofensaţi” de asemenea afirmaţii.

În ziua de azi avem imagini peste imagini fotografiate prin telescoapele extrem de performante, cu planete, stele şi nebuloase, căutăm disperaţi viaţa pe alte planete, delirăm când primim semnale ciudate de la alte constelaţii (prin anii ’80 am primit un semnal sinistru de la o constelaţie, dar s-a dovedit că au fost doar nişte fluctuaţii de la o gaură neagră) şi vrem cu orice preţ să ştim că nu suntem singuri în oceanul ăsta întunecat şi indiferent. Totuşi, într-o eră cu informaţia la buzunar, tot se  găseşte un procent de 40-50% care nu crede în aşa ceva, sau nu vrea să creadă pentru că este peste limita lor de înţelegere, iar dacă ei nu înţeleg, din start nu este real. După ei, toate acele imagini sunt trucate de NASA şi că ei ne alimentează constant cu iluzii menite să distrugă religiile şi să instaureze un ateism sângeros şi hulpav.

Tot la vremea aceea, acum 500 de ani, Galileo Galilei, completat de Copernic, au venit cu teoria heliocentrică, faptul că Pământul se învârte în jurul Soarelui şi implicit este şi sferic, dar cu vreo 1500 de ani înainte, Eratostenes a demonstrat că Pământul este sferic folosind 2 beţe. Iarăşi, la acea vreme lumea nu putea înţelege cum naiba poate să fie Pământul în formă de sferă dacă tot ce e în jurul lor este plat.

În prezent, teoria heliocentrică este de neclintit. Ai numeroase dovezi că Pământul este sferic, aducând orice dovezi îţi vin în minte, începând cu zborul cu un avion până la teoriile lui Euclid legate de geometrie. Însă, totuşi, într-o eră cu informaţia la buzunar, tot se  găseşte un procent de 40-50% care nu crede în aşa ceva, sau nu vrea să creadă pentru că este peste limita lor de înţelegere, iar dacă ei nu înţeleg, din start nu este real. După ei, maleficii de la NASA proiectează imagini speciale pe avion ca să îţi ofere iluzia că Pământul are formă de sferă.

Acum vreo 250 de ani, Robert Lamarck vine cu prima teorie a evoluţionismului, afirmând faptul că viaţa evoluează în natură, fiecare specie de animal schimbându-se într-un timp foarte îndelungat. Fiind lipsit de dovezi solide care să susţină această teorie, aceasta a picat. Însă mai târziu, în 1859, un pastor bărbos pe nume Charles Darwin, după nişte aventuri prin Insulele Galapagos, a publicat o carte numită „Originea Speciilor”, completând teoria evoluţionistă prin dovezi solide legate de faptul că schimbarea fizică a speciilor este determinată de adaptarea la mediu, iar cel mai puternic supravieţuieşte. Desigur, a avut destui contestatari la acea vreme, alţii care se simţeau ofensaţi „Cum naiba sunt făcut din maimuţă?” sau „Ce, crezi că după ceva timp o să mă transform în maimuţă?”. În ziua de azi îl avem pe Richard Dawkins care a adus o serie de noi observaţii şi descoperiri cu privire la teoria evoluţionistă, iar ca să înţelegi mult mai bine cum funcţionează, e de recomandat să citeşti „Gena egoistă”. Totuşi, într-o eră cu informaţia la buzunar, tot se  găseşte un procent de 40-50% care nu crede în aşa ceva, sau nu vrea să creadă pentru că este peste limita lor de înţelegere, iar dacă ei nu înţeleg, din start nu este real. „Cum naiba sunt făcut din maimuţă?”, „Dacă omu’ se trage din maimuţă, de ce mai există maimuţe?”, „Cine ştie, poate mă transform în timp într-o maimuţă…”, „Mă simt ofensat că mă trag din maimuţă” şi multe alte cugetări cretine venite de la acel procent de 40-50%.

40-50%, ăsta e procentul care are aceleaşi drepturi ca tine. Dacă există un singur lucru care urăsc la libertate, este faptul că oferă posibilitatea oricărui cretin să îşi dea cu părerea. În opinia mea, eu cred că trebuie să existe nişte limite culturale, sau mai bine zis, nişte limite ale opiniei, aşa cum zicea Dan Alexe într-un interviu că lumea ar trebui să aibă nişte limite estetice.

Geme lumea de tâmpiţi care au opinii, având impresia că sunt liberi să se cace verbal oriunde merg, se pişă pe părerile altora, dar ei vor cu disperare să le fie ascultate cretinităţile. Una e să ai o opinie legată de culoarea unei haine, şi alta e să ai opinie legată de un domeniu exact, cum e ştiinţa, în care tu eşti obligat să respecţi anumite limite impuse, şi în cazul în care deviezi, să te opreşti şi să reflectezi asupra greşelilor, şi în cel mai bun caz să accepţi criticile constructive.

În cazul ăsta, apar diferiţi formatori de opinie care sfidează orice limită, amestecând diferite adevăruri cu alte minciuni, oferind receptorului un ambalaj foarte frumos, dar cu un interior foarte compromis. Şi cui se adresează acest tip de formator de opinie? Desigur, celor 40-50% de procente cărora le place să trăiască într-o permanentă lume creată în capul lor, după cum le convine lor şi după capacitatea lor de înţelegere.

De ce avem nevoie de nişte limite ale opiniei, chiar dacă pare antidemocratic? Nu, eu nu cer să se instaureze o distopie care să limiteze ideile. Vreau doar să existe nişte piloni care să ştiu că nu pot fi strămutaţi de idei tâmpite.

Şi totuşi, limitele astea ale opiniei au un caracter echivoc… E complicat şi sper că o să găsesc răspunsul.

Despre extreme şi de ce termenul „open-minded” e prost înţeles în ultima vreme

Atunci când vrei să te plasezi într-un teren neutru şi să eviţi extremele, că vorbeşti de politică, religie, idei sau stiluri de viaţă, cel mai ok e să fi fost şi tu măcar într-una dintre ele, ca să înţelegi felul cum gândeşte fiecare persoană angrenată în acea extremă, să înţelegi mecanismul care îl face să fie atât de dedicat acelei idei.

Fiind într-o poziţie neutră, sau mai bine zis într-un centrism, îţi dezvolţi un mod de a căuta echilibrul şi de a-ţi corecta întotdeauna excesele de devieri într-o anumită aripă.

Contextul socio-cultural din România este împărţit, de când cu scandalul referendumului care ar fi interzis drepturile la căsătorie civilă şi procrearea unei familii de către membrii comunităţii LGBT, în 2 tabere: progresişti şi conservatori, globalist sau tradiţionalist.

Nu mai mare mi-a fost mirarea când de ambele părţi, auzind de la diferite persoane cu care am interacţionat în viaţa de zi cu zi, că se consideră „deschişi la minte”, chit că e conservator, sau progresist.

Tradiţionaliştii vin cu un discurs de genu’: „Bă eu sunt deschis la minte la multe chestii moderne, dar pur şi simplu nu am cum să fiu de acord că 2 băieţi se fut în cur sau faptul că femeia are voie să avorteze”. Şi atunci vii şi îi aduci unuia diferite argumente că viziunea aceea este habotnică, îi mai dai nişte replici din Biblie ca să îi arăţi că se contrazice singur şi îţi mai fute o ştafetă tradiţională că „l-ai ofensat”. Globaliştii se consideră şi ei deschişi la minte, o aripă dominată de hipioţi leftişti cu curcubee în frunte, deficienţi care ar vrea ca de mâine să se liberalizeze totul, să scăpăm de politică că aia ne distruge vieţile, să proclamăm pace mondială, să facem un fel de Woodstock în care Florin Salam cântă cot-la-cot cu James Hetfield şi astfel lupul încetează să mai vâneze căprioare şi merge direct să le fută.

Tinzi să crezi că cei din urmă sunt mai deschişi la minte de cât primii, dar când te duci la ei să le explici că toate viziunile lor sunt nişte utopii, vise care nu se pot împlini pentru că diversitatea omului nu îţi poate permite aşa ceva, abolirea claselor sociale poate duce la haos general etc. etc etc. primeşti de multe ori replici de genu’: „Eşti frustrat”, „Eşti închis la minte”, „Eşti înapoiat”, „Gândeşti ca un bătrân” etc. Dacă îi spui unuia dintre ei că e un hipster prost, îi vin curcubeele la cap şi horcăie „Mă simt ofensat”.

Ce au ambele tabere în comun? Intoleranţa la criticile constructive şi la contraargumente. Opusul este reţeta care te face un om deschis la minte. Asta e toată tevatura cu „open your mind, your soul, your heart”, pentru că prin critică poţi învăţa multe chestii. Din start, când ai refuzat o critică bine argumentată pe motiv că nu îţi convine sau începi să ataci persoana, intri în categoria bătuţilor în cap, „ăştia care-s într-o dungă”. Şi nu, faptul că eşti deschis să faci toate tâmpeniile nu te face un om deschis la minte.

Chiar şi termenul de hippiot este denaturat în ultima vreme. Ador hippioţii anilor ’60, care îşi manifestau ideile în literatură, artă, muzică, propagând emanciparea sexuală şi ieşirea din convenţional. Însă cei din ziua de azi înţeleg destul de prost toată treaba asta. Mulţi se mai înhamă la „corectitudine politică”, cum să nu critici islamul că sunt şi ei oameni sau să nu pronunţi cuvântul nigger, mai ales dacă eşti alb. Ei mai intră şi în aripa de „regressive left” aşa cum Bill Maher a punctat bine în emisiunea sa.

They are only words…

Şi ca să disociem conservatorismul de fascism sau tradiţionalism, las articolul ăsta aici.

Sfârşitul raţiunii şi o nouă epocă renascentistă?

Am găsit un articol foarte interesant legat de locul omului într-o societate clădită de roboţi, sau mai bine zis noua definiţie a „a fi deştept” într-o lume dezvoltată pe seama inteligenţei roboţilor. https://hbr.org/2017/06/in-the-ai-age-being-smart-will-mean-something-completely-different

Sincer să fiu, eu unul nu cred într-un viitor sumbru în care omenirea e subjugată de roboţi revoltaţi din cauza faptului că prin „inteligenţa” lor reuşesc să realizeze că omul îi exploatează, ca atare încep un fel „revoluţie” prin care încearcă să întoarcă rolurile şi într-un tablou de sfârşit apocaliptic, roboţii vor ucide toţi oamenii şi vor domina planeta. Astea sunt lucrări SF care îşi au şi ele locul în literatură…

Omul este o fiinţă care acţionează prin inteligenţă, sentimente, creativitate, intuiţie instinct, toate  fiind corelate între ele şi acţiunile pe care omul le ia în natură sunt determinate de toate cele enumerate mai sus. În schimb, noi am creat „inteligenţă artificială”, iar roboţii care ne ajută pe noi sunt creaţi pe seama acestui tip de inteligenţă, fiind doar un melanj de programări setate tot de om, începând cu calcule şi terminând cu executarea unor ordine. Deci, roboţii nu pot avea conştiinţa ca a noastră, doar dacă noi le vom putea imputa această conştiinţă.

https://willrobotstakemyjob.com/ aici sunt prezentate probabilitaţile ca un robot să îţi preia job-ul pe viitor. Observ că toate job-urile din domeniul realului, job-uri bazate pe matematică şi logică, începând cu programatori şi terminând cu ingineri, au şansa cea mai mare ca roboţii să preieie job-ul. În schimb, cele din domeniul uman în care creativitatea, inteligenţa emoţională, socială şi inspiraţia constituie elementele esenţiale care le lipsesc roboţilor sunt cele mai puţin ameninţate sau chiar deloc.

În primul articol postat este precizat faptul că în ziua de azi „a fi deştept”, deşi este o sintagmă echivocă, poate însemna „cu cât greşeşti mai puţin, cu atât eşti mai deştept”. Ei bine, roboţii sunt perfecţi la capitolul ăsta.

Înseamnă că pe partea de logică, cu ajutorul roboţilor, vom deveni perfecţi, ca atare orice investiţie intelectuală pe această parte este inutilă. Raţiunea înseamnă logică. Faptul că am perfecţionat tot acest concept, nu înseamnă că am ajuns la capătul său şi că ar trebui să începem dezvoltarea pe un alt sens?

Dacă am perfecţionat logica, tot ce ne mai rămâne e să ne concentrăm pe dezvoltarea inteligenţei emoţionale, sociale, creativitatea, intuiţia etc.

Dorian Furtună, un om de ştiinţă din Republica Moldova, a scris pe pagina sa de Facebook că pe viitor, datorită roboţilor, vom cunoaşte o aristocraţie a minţii, în care erudiţia unui om va valora mult mai mult decât banii din cont. Vor schimba roboţii lumea în acest sens? Eu sunt optimist şi sper să prind această epocă.

 

O piesă sinistră fără sfârşit – de Ion Luca Caragiale

Asistăm zilele astea la un nou teatru politic, o piesă cu caricaturi sinistre care îţi stârnesc râsul şi plânsul dintr-o colecţie enormă cu piese asemănătoare între ele, unele cu haz, iar altele cu haz de necaz. Alte feţe, aceeaşi poveste, încă de la I.L. Caragiale încoace.

De fiecare dată când apare o scenă politică asemănătoare celei care se desfăşoară în zilele acestea, unii se întorc înapoi în timp, pe la sfârşit de secol XIX, şi îl citează pe I.L. Caragiale. De ce este Caragiale atât de relevant zilelor noastre? Pentru că noi avem Pepsi, Iphone. haine de la H&M şi o mentalitate de secol XIX. Simplu.

Nu sunt turmentat, dar eu… Eu pentru cine votez? (un cetățean turmentat, O scrisoare pierdută – 1884)” – cam aşa suntem mai toţi românii în ziua alegerilor, cetăţeni turmentaţi fără viziune asupra viitorului, dezorientaţi de reperele politice de la ora actuală, aşteptând un potenţial candidat care să se ridice din mocirla asta, dar fără să facă nimeni ceva. Tinerii îşi proiectează un viitor de succes prin curţile străinilor, plecând capul la caracterul capricios al neamţului, la mofturile dandy ale englezului şi la setea de a domina a spaniolului. Pe scurt: sclavi pe plantaţia lor, regi pe tarlauna noastră – o altă piesă tristă… Iar aici rămân fosilele comuniste care se agaţă de funcţii şi promit celorlate fosile comuniste care merg la vot că o să le mărească pensiile, şi ce să vezi, sacrificăm un viitor pentru o sută de lei în plus la pensie.

Migraţiile astea aduc occidentalismul la noi în ţară, aşa cum au făcut-o tinerii intelectuali în a doua jumătate a sec. XIX, venind cu un jargon francez şi apucături de parizieni, influenţând până şi pe ţăranii abia sosiţi de pe câmp. Cum se simţea boierul moldovean când fiul său amesteca printre vorbe româneşti cuvântul „deja”, care e atât de asimilat în limba noastră încât îl pomenim dintr-un reflex, de la o vârstă fragedă. (de citit „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti… a lui Dan Alexe). Păcat că nu a adus şi cultura civică şi bunele moravuri, de care ducem o lipsă acută.

Şi în încheiere:

Culmea ironiei din zilele noastre – să dai şpagă în bancnote de 100 de lei…

Îmi ticăie ceasul lui Roger…

Fiind un mare fan Pink Floyd, ceasul acela care ticăie printre alte sunete mă lasă într-o stare de reverie şi contemplare filosofică. Mă rog, sunt frustrat că nu am un vocabular atât de elevat ca să îmi exprim tot ce îmi trece prin cap în momentele acelea, poate că e şi vârsta; fiind deja la un pas de examenul de bacalaureat şi cu celălalt în gol cu materia, gata-gata să mă dezechilibrez de pe pârghie.

„Welcome to death of the age of reason… There is no right or wrong, it doesn’t matter anymore…” un citat scos din gura lui Frank Underwood (de văzut House Of Cards). De fiecare dată când îmi ticăie acel ceas, mă gândesc la spusele lui şi la toată relativitatea asta care a devenit un principiu de bază în societate. „Fiecare cu adevărul lui”.

Faptele nu mai contează, cifrele atârnă pe foi ca nişte liane uscate, statisticile sunt nişte mâzgăleli lascive, declaraţiile nu mai contează, pentru că „le poţi modifica foarte uşor la calculator”.

Mulţi se temeau de faptul că inteligenţa artificială şi maşinăriile vor pune stăpânire pe oameni şi vom aluneca într-o distopie condusă de roboţi. Să fiu sincer, computerele şi internetul au dus omenirea în toiul unei ere postmoderniste, sau cum se vehiculează mai nou „post-postmodernism”, unde adevărul e tranşat de oricine şi modificat în „adevărul lui”. Prin asta, tehnologia a remodelat stilul de gândire colectivă, sau ca să cuprind marea pictură, omenirea. E un haos total, fiecare strigă că deţine adevărul, modificat în algoritme şi căutări pe internet, dar când intră cu cineva într-o confruntare şi pierde, se refugiază sub eticheta „fiecare cu adevărul lui” şi îşi dau mâna. E post-postmodernism, nu ai ce să faci…

Mă iau după principiul entropiei, acela că din haos se creează ordine. Şi cum creezi acea ordine? Laşi o bombă nucleară să alunece şi ia toată lumea razna? Dacă chiar există un plan divin sau un plan bine pus la cale de Univers pentru fiecare în parte, de ce nu este şi un plan pentru noi toţi? Pentru că da, fuck everyone else, tu eşti în centru, restu’ nu contează. E ca şi cu apocalipsa de zombie, toată lumea se crede protagonistă şi o să crape capete de zombalăi, dar ceasul care îţi ticăie rutina ta zilnică şi monotonă creează un zombie modern, conectat la aparate şi impulsionat ocazional de un like pe Facebook sau un comentariu pe Twitter. Ciudaţii ăia introvertiţi antisociali sunt singuri protagonişti într-o asemenea lume…

Ştii ce e interesant? Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar muri şi ceasul din casele oamenilor încă ar ticăi? Sau Big Ben-ul să-şi mai mişte acele deasupra cadavrelor? Cine ar mai ţine evidenţa? Sau ar fi cineva să le audă? Cine sau ce ar mai fi condiţionat sau influenţat de timp?

Să zicem că din acest moment al haosului relativităţii, timpul s-ar scurge invers. Suntem în plin „imperialism”, ţări aflate sub mari uniuni economice, care în timp se destramă. Tuturora le e frică de o bombă nucleară, însă vine momentul 1945 de la Hiroshima şi Nagasaki. Bomba explodează, începe un război mondial.

De aici las loc de interpretare istorică inversă. Eu am ajuns până la momentul în care oamenii trăiau în grupuleţe nomade. Aşa cum conturează filmele apocaliptice regizate la Hollywood.

„Picture a world with no fucking truth”

Filo(z)(s)ofic – fiecare în butoiul lui

Într-o eră a relativităţii, unde până şi dovezile ştiinţifice au ajuns la un rang de interpretare subiectivă şi propagandistică, îţi poţi permite să interpretezi cum vrei tu filosofia de viaţă. Noroc e că ai de unde să îţi formezi concepţiile şi nu mai eşti constrâns de o paradigmă a timpului care să te condamne pentru ceea ce gândeşti. Desigur, depinde şi de cultura din care faci parte, dar aici nu mai intru în detalii că ştim în ce părţi ale lumii eşti judecat aspru pentru ceea ce scoţi pe gură.

Am ajuns la concluzia că în era noastră postmodernistă nu mai ai cum să interpretezi Universul strict după o anumită filosofie, precum cea socratică, descartiană, nitzscheiană, sartriană şi lista continuă mai departe. Toate modelele acestea filosofice ori au fost răsturnate de altele mai noi, ori au fost completate sau dezvoltate pe parcursul timpului sau au devenit o bază pentru curente filosofice. Totodată, acestea nu oferă modele etice pentru viaţa cotidiană.

Dacă acum 150-200 de ani omul era influenţat în viaţa de zi cu zi de filosofia creştină, islamică sau orice altă religie, fiind în acelaşi timp un mod de a trăi şi a gândi, acum, cu toată relativitatea asta care îţi permite să te debarasezi de aceste crezuri, oamenii tot simt nevoia să aspire spre un sens al vieţii, chiar dacă este antiteist şi singurul său ţel în viaţă e să aibă un job stabil, o gaură de dat şi câţiva plozi prin care să îşi transmită mai departe genele sale.

Se avântă mulţi după filosofia budistă de viaţă ca muştele în jurul căcatului, mai ales aşa-zişii atei care au citit din elicopter despre viaţa lui Budha şi câteva citate de pe net, de parcă unicul tău scop este să duci o viaţă ascetică mâncând frunze de boscheţi şi meditând în poziţia lotus prin şanţuri. Să nu uit de militanţii pentru legalizarea marijuanei, care îi invocă pe călugării budişti pentru folosirea ierbii în scopuri ritualice sau pentru a avea nu ştiu ce revelaţii divine. Să fim serioşi, oricât ţi-ai dori să trăieşti în stilul ăsta, nu prea ai cum, pentru că eşti creat pentru stilul de viaţă occidental, în care banul primează şi depinzi aproape 100% de el. Toată viaţa ta ţi-o dedici banului şi cum să îl faci, cum să îl foloseşti ca să urci în ierarhie sau cum să faci să devii cel mai puternic datorită lui. Asta e legea darwiniană pe care se bazează omul. Încă suntem animale, sper că asta nu e o noutate pentru tine.

Mor de gât cu ăştia care aspiră pentru o viaţă liniştită, undeva departe de oraş, meditând asupra vieţii şi cum ar avea ei impresia că în sfârşit şi-au găsit liniştea, dar când dă cu ploaie şi îşi umplu zdrenţele cu noroi până la buric sau când este deranjat de vecinul său antipatic când e lumea mai dragă, atunci viaţa e din nou de căcat. https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/05/elogiul-huzurului-citadin/amp/ aici e un mic articol excelent care însumează perfect viaţa de la oraş vs. viaţa de la sat.

Cred că cea mai bună filosofie de viaţă este să ştii că nu există viaţă după moarte şi să fii sceptic în legătură cu orice idee. Desigur, acuma depinde de fiecare persoană dacă e ok sau nu să creadă într-o viaţă de dincolo. Pentru unii e o speranţă că vor duce o viaţă fericită, stând pe un nor şi privind jos pe pământ de fiecare dată când un nepot zice „Oh… acuma ne priveşte mândru de acolo de sus” sau în zilele de sărbătoare când Dumnezeu dă un fel de Untold cu harpe. Cui nu i-ar place să fie aşa…

Dar cum au fost milioanele de ani înainte să te naşti?

Atunci când ştii că nu ai viaţă după moarte, faci orice ca să ţi-o trăieşti la maxim. Desigur, mai apar unii guru ai dezvoltării personale şi îţi horcăie nişte citate despre cum e bine să îţi trăieşti viaţa ca şi cum ar fi ultima zi. Nu, ultima zi ar trebui să îţi fie dedicată familiei şi celor dragi, depănând amintiri şi lăsând sfaturi de viaţă celor care vor trăi mai departe.

Şi când cineva îţi spune într-un limbaj de lemn şi oshoist despre cât de splendid a creat Dumnezeu lumea, aminteşte-i  că, cum zicea Stephen Fry, există o insectă pentru care unicul său ciclu de viaţă este să se tupileze în spatele ochiilor copiiilor şi să mănânce globul ocular pe dinăuntru, provocând o moarte în chinuri groaznice. De ce dracu’ ai crea aşa ceva? Ah da… şi mai sunt imaginile acelea edenice cu animale în sălbăticie, în special acelea din Africa, conturate de multe ori într-o armonie şi o candoare incomprehensibilă. Chestia e că ele trăiesc într-un stres continuu în căutarea de hrană şi de multe ori au o moarte violentă şi crâncenă. Dar mă rog, lumea e splendidă…

Tocmai ce ai citit un amalgam de WTF’s, dar mă rog, cam asta vream să spun de ceva timp…

Despre diversitate şi Coaliţia pentru Evul Mediu

Am citit astăzi un articol excelent despre reacţia fostului deputat Remus Cernea legat de cele 2 marşuri care au avut loc în Bucureşti şi referendumul pentru modificarea Constituţiei.

„Sâmbătă au loc în București atât Marșul Normalității, cât și marșul Diverstății. În acest context, s-au reaprins discuțiile în jurul inițiativei Coaliției pentru Familie de modificare a Constituției în sensul definirii familie drept uniunea dintre un bărbat și o femeie.

Într-o intervenție telefonică pentru B1 TV, Remus Cernea a explicat faptul că un referendum în acest sens este total antidemocratic pentru că impune un soi de tiranie a majorității.

Fostul deputat a mai atras atenția că o definire atât de limitată a familiei ar lăsa fără protecție legală nu doar persoanele LGBT, ci și, de exemplu, copiii crescuți doar de mamă sau doar de tată, copii care fac parte din familii monoparentale, deci care nu se înscriu în definiția familiei de ”uniunea între un bărbat și o femeie”.

Cernea a mai punctat că într-o țară democratică, așa cum pretindem noi că suntem, trebuie să respectăm dreptul fiecărui om de a-și duce viața după propriile convingeri, fără să-i impunem în vreun fel voința majorității.

”Între normalitate și diversitate nu există o confruntare. Diversitatea este normală și o societate democratică este prin definiție una care acceptă diversitatea. Aceia care se opun diversității cred că trebuie să încerce să asimileze mai bine spiritul unei societăți democratice.

Familia nu este tot una cu căsătoria și într-o societate, sigur, fiecare ar trebui să-și trăiască viața conform propriilor convingeri. Să considerăm că familia este doar o căsătorie între un bărbat și o femeie este o eroare.

Constituția României oricum e una cu o viziune foarte îngustă și a fost eroarea anilor 90 imediat după Revoluție, când s-a făcut un soi de sinonimie între familie și căsătorie, în sensul în care familia se bazează pe căsătorie. Dar puteți să-i spuneți unui copil crescut de o mamă singură că nu face parte dintr-o familie? Nu!”

Articolul întreg: http://www.b1.ro/stiri/eveniment/remus-cernea-mesaj-pentru-cei-care-sustin-definirea-familiei-drept-uniunea-dintre-un-barbat-si-o-femeie-puteti-sa-i-spuneti-unui-copil-crescut-de-o-mama-singura-ca-nu-face-parte-dintr-o-familie-nu-video-186188.html

Mă scârbesc şi mi se ridică un fior pe şira spinării când aud de „Coaliţia pentru Familie” şi planul lor sinistru de a conserva familia „tradiţională”. Primul obiectiv, dincolo de ororile din orfelinate şi alte probleme mai grave ale familiei româneşti pe care am să le dezvolt mai jos, al acestei asociaţii sinistre este de a schimba Constituţia pentru a-şi satisface obsesiile lor sexuale, astfel că după ei, ar trebui să sune ceva de genu’ „căsătoria este liber consimţită între un bărbat şi o femeie”. De ce nu merg până la capăt cu modificarea, până când are o rezonanţă tradiţional-creştină, adică să sune în felul următor „căsătoria este liber consimţită între un bărbat şi o femeie virgină, iar femeia dacă nu e virgină în noaptea nunţii, să fie omorâtă cu pietre”. Asta cum sună? Că aşa zice şi în Biblie…

Deuteronom 22:20-21~
20. Dar daca faptul este adevarat, daca fata nu s-a gasit fecioara,
21. sa scoata pe fata la usa casei tatalui ei; sa fie ucisa cu pietre de oamenii din cetate, si sa moara, pentru ca a savîrsit o miselie în Israel, curvind în casa tatalui ei. Sa curati astfel raul din mijlocul tau.

Toată şarada asta cu familia tradiţională e doar o mişcare politică de negare a valorilor democratice europene, nişte primi paşi spre emanciparea faţă de UE şi intrarea într-un naţionalism de tip fascist şi regresiv. Coaliţia pentru Familia sinistră mai are alte obiective în vizor, precum interzicerea avorturilor sau a educaţiei sexuale.

Să fac o mică observaţie: dă-le femeilor drepturi depline asupra corpului lor şi egalitate în drepturi cu bărbaţii şi vei vedea că acea societate va evolua drastic. Dacă femeile din India şi Bangladesh ar avea aceleaşi drepturi ca femeile din Occident, atunci cele 2 state vor progresa foarte mult în cel puţin 2 generaţii. Avorturile sunt interzise în acea zonă, femeile nasc mulţi copii pe care nu îi pot creşte sau nu le pot oferi condiţiile necesare pentru dezvoltare, printre care şi educaţia, astfel că acei copii vor ajunge delicvenţi şi devin nişte ghimpi pentru societate. Unele femei, ca şi româncele din epoca comunistă, se riscă şi se duc la babe obscure din sate şi avortează forţat, riscând chiar moartea femeii (10.000 de femei au murit astfel la noi în comunism). Educaţia sexuală este un tabu în India şi Bangladesh, ca la noi, iar adolescenţii practică sex ca pe o experienţă cu totul inedită şi plină de mister, care, din nefericire, duce la un copil nedorit.

Într-un articol trecut am scris o mică paradigmă legată de viaţa unui copil nedorit. Desigur, nu toţi sunt la fel, dar aici prezint un caz extrem, sau ma bine zis, faptul că te rişti 50/50 cu un copil pe care nu îl vrei şi poate să rezulte la un copil violent, cum sunt în multe cazuri. https://vagabonduldharma.wordpress.com/2017/03/25/panseuri-despre-marsul-impotriva-vietii/

Să revenim la problemele mult mai importante şi care ar trebui să fie prioritare unei Coaliţii pentru Familie. De ce nu luptă pentru îmbunătăţirea condiţilor din orfelinate? Anual, mor aproape 900 de copii în orfelinatele din România, sunt agresaţi fizic şi verbal de infirmiere şi duc o viaţă aproape la limita suportabilităţii. Sunt cupluri care se plâng de faptul că nu pot să facă copii, aşa că încearcă să adopte un copil, dar se lovesc de o birocraţie crâncenă care devine un impediment major spre adoptarea copilului, astfel că renunţă şi lasă copilul să suporte mai departe ororile la care este supus. Mai departe, copiii ajung la vârsta de 18 ani şi sunt pur şi simplu aruncaţi pe stradă, fără niciun ghid şi fără niciun plan de viitor. Ce poate să facă un copil în situaţia asta? Ori merge şi sparge un magazin sau o bancă, face închisoare, se integrează în atmosfera din penitenciar, îşi ispăşeşte pedeapsa, ajunge din nou pe stradă, iar de dorul închisorii şi de acoperişul deasupra capului recidivează, cum am întâlnit în destule cazuri revelate în perioada scandalului cu OUG 13. Sau îşi caută disperat de lucru oriunde. Opţiunile sunt 50/50. De ce nu înfiinţează nişte centre pentru integrarea în societate a orfanilor trecuţi de 18 ani?

Suntem printre primele locuri la violenţa domestică în Europa, dacă nu chiar pe primul loc. De ce nu luptă pentru abolirea violenţei domestice? Aici apar impacturi psihologice mult mai puternice decât faptul că unele cupluri „tradiţionale” suferă de concepte paranoice şi sunt dezgustate de faptul că 2 persoane de acelaşi sex se ţin de mână pe stradă, fiindu-le teamă că ar putea să contacteze „boala” şi pentru copil ar fi ceva indecent. Sincer, mai indecent e să umblii pe stradă cu nişte părinţi atât de proşti.

Violenţa domestică poate lăsa traume enorme în psihicul unui copil sau al unei femei, iar unii ajung să reproducă aceleaşi scene şi cu familile lor. Femeia îşi creează deja un reflex de supunere, nu doar faţă de soţ, dar şi faţă de alţi bărbaţi sau o entitate autoritară.

Lăsaţi femeile să facă ce vor…

„Trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei”

„Trebuie să construim un fel de Statele Unite Ale Europei”, spunea Winston Churchill, prim-ministrul Regatului Unit al Marii Britanie la Universitatea din Zurich în 19 septembrie 1946. Acesta a fost discursul catalizator al unei Europe unite, al unei Europe care timp de secole, chiar milenii, a fost teritoriul care a dat naştere multor ideologii, curente culturale, stiluri de viaţă, figurilor importante care au schimbat traiectoria umanităţii de-a lungul istoriei şi a fost şi va fi o paradigmă culturală pentru toate celelalte continente de pe mapamond.

Al Doilea Război Mondial a marcat deznodământul unei Europe care până atunci a reprezentat un spaţiu în care toate ideile culturale care au modelat omenirea au fost puse în aplicare cu preţul războiului şi implicit al pierderii de vieţi omeneşti. Desigur, nu putem nega efectul pozitiv al războiului în transmiterea şi perpetuarea ideologiilor de-a lungul mapamondului. Un exemplu relevant este Alexandru Macedon, care a cucerit Persia şi Egipt, a adoptat stilul lor de viaţă, forţând totodată plămădirea primei societăţi cosmopolite prin unirea bărbaţilor greci cu femeile persane şi egiptene. Tot el a construit Biblioteca din Alexandria, centrul cultural al lumii antice care a reprezentat pentru marii iluminaţi ai vremii locul ideal pentru perpetuarea culturii.

O societate multiculurală înseamnă diversitate. Diversitatea semnifică oportunitate. Oportunitate înseamnă evoluţie. Iar evoluţie înseamnă o traiectorie pozitivă a acelei societăţi din toate punctele de vedere. Scopul Europei la ora actuală este formarea unei entităţi cosmopolite progresive prospere. Timpurile sunt prielnice.

În prezent, Europa aspiră spre un ideal democratic şi multicultural, considerat de unii eurosceptici utopic, nefezabil, care se poate prăbuşi sub propria greutate. Aici însă dau dreptate celor care susţin această afirmaţie, deoarece comunismul reprezintă parabola cea mai relevantă a eşuării unei utopii, iar acesta este modelul pe care nu trebuie să îl urmăm, sau cel puţin să fim mult mai prudenţi şi mai bine pregătiţi atunci când aspirăm spre o utopie. Însă aşa cum marinarii europeni ai Evului Mediu, care se ghidau de stele pentru a explora orizonturile necunoscute, dar ştiau că nu le puteau atinge, şi dacă ar fi reuşit să le atingă ar fi fost arşi instantaneu, atunci aşa ar arăta atingerea unei utopii, deoarece riscăm să alunecăm într-o distopie, dar ghidându-ne după un ideal măreţ, dar totodată irealizabil, atunci putem fi capabili de realizări grandioase. Calea spre realizarea unei entităţi cosmopolite este pavată cu rele intenţii, dovadă şi valul de naţionalism care calcă precum o cizmă aspiraţia Europei spre multiculturalism.

Brexit, concentrarea puterii asupra unui singur om în Turcia, ameninţarea destrămării UE care a venit recent din partea Franţei odată cu alegerile prezidenţiale, (însă în preajma zilei Europei, francezii au oferit un cadou remarcabil şi un punct de cotitură favorabil), creşterea în sondaje a partidelor extremiste naţionaliste de pe toată suprafaţa Europei – toate acestea reprezintă nişte ghimpi care tind să regreseze societatea europeană spre o atmosferă de secol XIX, în care naţionalismul reprezenta politica ideală spre emanciparea naţiunilor de sub tutela imperiilor vremii. Trăim în secolul XXI, unde problemele au devenit de natură globală, iar naţionalismul nu mai are nici un scop: refugiaţii războaielor din Orient care caută un spaţiu ospitalier şi sunt mânaţi de speranţa de clădire a unei noi vieţi decente, încălzirea globală care deja îşi face face efectele asupra climei, criza petrolului care pare iminentă într-un viitor destul de apropiat şi care necesită convenţii internaţionale şi multe alte probleme care au nevoie de o umanitate unită, iar Europa poate deveni un model pentru această idee.

Europei i se potriveşte o mică parabolă. În proximitatea râului Yang Tze din China Antică au trăit un amalgam de triburi cu viziuni şi stiluri de viaţă diferite, iar de multe ori intrau în conflict unele cu altele. În funcţie de sezon, râul se umfla, iar alteori seca, şi atunci când se umfla, rezulta la inundaţii care implicit provocau pagube enorme asupra populaţiei din jurul ei. Oamenii au înţeles că dacă toată lumea şi-ar uni forţele, atunci ar putea reduce substanţial pagubele naturale. După multe eforturi şi concesii, populaţile locale au ajuns la o convenţie, astfel că s-au unit în faţa inundaţilor şi au creat baraje pentru a stopa revărsarea râului peste aşezări.

Avem economie globală, ecologie globală, dar politici naţionale, iar acestea nu se pot preta. Ori globalizezi politicile, ceea ce se întâmplă la ora actuală, însă pare să ia o întorsătură de 180’ privind la situaţia politică actuală a Europei, sau deglobalizezi economia şi ecologia, riscând nesoluţionarea problemelor de tip global care pot duce la războaie sau chiar la dispariţia speciei umane. Europa însă reprezintă o reţea de căi comerciale atât de bine dezvoltată şi interconectată, încât este imposibil ca statele europene să mai participe la o conflagraţie pe continent în sensul ad literam, iar comerţul este partea sine qua non al unei civilizaţii. Comerţul a deschis posibilitatea pentru circularea ideilor, a oferit o alternativă nouă pentru latura beligerentă a speciei umane, Drumul Mătăsii (mătasea era un material preţios la vremea aceea, acesta a fost scopul acestei prime reţele comerciale din lume) din Antichitate a creat un pod între Orient şi Asia, permiţând celor două civilizaţii să facă un schimb de idei şi de bunuri.

Această interconectare bine pusă la punct a reţelei comerciale din Europa a permis noi alternative pentru destabilizarea statelor, astfel că este de ajuns ca anumite ţări să refuze schimburile comerciale între ele, unele depinzând mult de anumite resurse pe care o altă ţară le-ar deţine, iar un conflict între ele are doar consecinţe negative pentru ambele părţi. De aceea nimeni nu mai riscă războaie pe teritoriul bătrânului continent. Observăm că în ziua de azi, situaţii precum obţinerea independenţei faţă de un stat sau faţă de o coaliţie era plătit cu preţul unui război sângeros, aşa cum s-a întâmplat cu obţinerea independenţei Irlandei faţă de Regatul Unit, sau chiar exemplul României din 1877, când am proclamat independenţa faţă de turci, însă, aşa cum avem paradigma Brexitului sau a scoţienilor care doresc să se separe de Marea Britanie, un simplu referendum democratic şi paşnic este soluţia viabilă şi aferentă unei societăţi democratice din secolul XXI.

Întotdeauna am adorat entităţi statale cosmopolitane progresive precum Canada, Ţările Scandinave sau Ţările de Jos, acestea fiind cel mai bun exemplu pentru o gestionare cu brio a unei culturi diversificate. Făcând o mică analiză asupra situaţiei economice şi a nivelului de trai din fiecare stat de pe glob, nu doar din Europa, putem observa că ţările dominate de viziuni naţionaliste aflate la antipozi faţă de diversificarea ideilor, precum Coreea de Nord sau ţările din estul Europei, au economie şi un nivel de trai substanţial mai scăzute faţă de statele cu viziuni cosmopolite, aşa cum le-am menţionat pe cele de mai sus. Repet, diversitate înseamnă oportunitate, iar oportunitate înseamnă evoluţie.

Întrebarea este: De ce în statele europene este susţinut acest val de naţionalism? Răspunsul, în opinia mea, este faptul că acest val reprezintă o replică pentru globalizare, care, în viziunea celor care îl susţin, are rolul de pune capăt tradiţiei şi valorilor naţionale, iar pentru a săvârşi această „operă”, mulţi renunţă la o democraţie adevărată în detrimentul fascismului. Cine te opreşte în ziua de azi, având în vedere faptul că democraţia este în floare, să ai un devotament special pentru comunitatea sau ţara din care faci parte?

Această operaţiune de unificare a culturilor diversificate din Europa este una delicată, deoarce avem de a face cu multe rivalităţi istorice şi divergenţe culturale între statele europene, fapt ce reprezintă un impediment în crearea unor „State Unite ale Europei”. Rivalitatea seculară între Franţa şi Anglia, divergenţele etnice din Balcani care duc la conflicte între populaţii, un exemplu relevant este rivalitatea dintre albanezi şi sârbi care se luptă pentru demonstrarea apartenenţei culturale şi etnice a statului Kosovo la una dintre tabere, diferenţa de mentalitate şi cultură dintre nordul Europei şi sudul Europei, începând cu nivelul de trai până la tradiţii şi obiceiuri: nordicii sunt asociaţi cu rigurozitatea, organizarea bine pusă la punct, flegmatismul şi onestitatea, iar cei din emisfera sudică a Europei au mai multe etichete divergente faţă de cei din nord: colerismul, ura pentru autoritatea statului, iar aici intră mafiile care sunt practic o tradiţie în Italia şi în Balcani, hedonism, un respect strict pentru tradiţii, în special religia şi multe altele – toate aceste exemple enumerate sunt motivul pentru care încă mai există suspiciuni şi reţineri cu privire la relaţile diplomatice între statele europene. Totodată, făcând abstracţie de conflicte şi privind o hartă culinară a Europei, putem constata faptul că această hartă nu este constrânsă de graniţe, iar un exemplu relevant este Croaţia: pe coasta Dalmată avem tipuri de preparate specific mediteraneene din fructe de mare, peşte, măsline etc., iar în zona Zagrebului sunt specialităţi specifice de Mitteleuropa: şniţele, supe de tăieţei şi altele preparate specifice.

Visul grandiosului Winston Churchill, de a crea „un fel de Statele Unite ale Europei” rămâne o utopie după care trebuie să ne ghidăm, dar să fim prudenţi în aşa fel încât să nu alunecăm într-o distopie pe parcursul acestei dorinţe de a crea o formaţiune cosmopolită progresivă, bine pusă la punct, care să devină un bun exemplu de convieţuire între culturi pentru celelalte continente de pe glob. Lecţia oferită de istorie, neînvăţată de urmaşi, se repetă, iar istoria ne-a învăţat că o Europă dezbinată este nocivă nu doar pentru statele de pe continent, ci şi pentru restul lumii.

 

„Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastra individualitate, veţi fonda o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea europeană“. – Victor Hugo, 1849

 

Inspiraţii:

  1. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti… – Dan Alexe
  2. Cugetările unui (ne)cunoscut – Dorian Furtună
  3. Homo Deus – Yuval Noah Harari
  4. Istoria lumii – Andrew Marr

 

 

 

 

 

 

Forme fără fond în cărţile contemporane

Exact ca şi mâncarea din ziua de azi care e pompată cu diverşi aditivi şi alte substanţe sinistre pentru a umfla carnea, pâinea, legumele sau alte alimente, aşa au ajuns şi cărţile, majoritatea best-sellere la scară mondială şi care creează vâlvă în jurul cititorilor. Serii precum cele de „GOT” sau „Harry Potter”, „Divergent” sau „The Maze Runner”, toate apar la prima vedere ca nişte tomuri – mari, groase, cu copertă kitschoasă, parcă deprinse din benzile desenate. Deschizând cartea te uiţi cu stupoare la titlurile capitolelor care depăşesc jumătate de pagină, o mărime a literelor destul de mare, astfel că pe o pagină încap câteva fraze, scrise într-un limbaj extrem de accesibil.

Cărţile acestea se adună într-o bibliotecă, formând un şir lung de cărţi greoaie pe rafturi, astfel că, la prima vedere, un vizitator rămâne consternat la greutatea bibliotecii, formându-şi la prima vedere un complex de inferioritate faţă de o presupusă iluzie a erudiţiei celui care deţine acea bibliotecă.

Toate astea arată ca o formă fără fond… Lectura e la fel ca sala: dacă execuţi acelaşi număr de seturi cu aceeaşi greutate timp de un an, nu te aştepta la rezultate…

Citind flaşnetării de cărţi adolescentine sau achiziţionarea unor cărţi adaptate după un film, doar pentru că sunt best-sellere nu te face mai deştept. Te face să te învârţi în acelaşi cerc vicios, fără să aflii nimic din tainele Universului, nu îţi poate plămădii nişte crâmpeie asupra unor situaţii sau evenimente socioculturale, nu îţi poate extinde barierele cunoaşterii în diverse branşe. Cum vrei să te iluminezi sau să îţi dezvolţi vocabularul, dacă singurele cărţi care ţi se par a-ţi deschide nişte perspective sunt lucrări eşuate libidinoase, gen „Suge-o Ramona” sau „Fifty Shades Of Grey”?

Ah, şi încă o chestie: Unii citează mai mult decât citesc. Problema e dacă ar înţelege măcar acel citat…

PS: o mică selecţie de citate „oshoiste” pline de „înţelepciune” ale lui Friedrich Nietzsche, larg răspândite de pedanţi pe reţelele de socializare:

„Uitarea şi mersul mai departe sunt cea mai mare înţelepciune.”

„Fă ce vrei, dar înainte pune-te în rândul celor care ştiu ce vreau.”

„Mai bine să nu știm nimic, decât să știm multe lucruri pe jumătate.”

Cât de penibil trebuie să fii să trunchiezi citate atât de cliche spuse de Nietzsche, scoase din contextul larg care formează filosofia sa şi care ar avea un sens total diferit, iar contribuţia lui enormă în filosofie se bazează pe nişte idei extrem de abstracte şi incognoscibile pentru o bună parte din public care nu este iniţiat în aşa ceva.

Aici e o sinteză de concepţii greşite ale filmelor de la Hollywood care l-au înţeles total greşit pe Nietzsche.